O privesc de aproape şi de departe! Mă uimeşte! Ochii ei luminoşi, dar puţin descurajaţi....te uiţi şi te uimeşte.
Are 13 ani şi lumea o cunoaşte pe Alexandra ca pe un copil cuminte, educat, un copil care este premiat, dar care trebuie să se lupte cu boala ce nu o lasă să se ţină pe picioare.
Am privit la cea care i-a dat viaţă, mama ei, şi am întrebat-o din priviri: "ce s-a întâmplat?"
Cu o uşoară melancolie în glas îmi povesteşte cum "pe fetiţa ei de la 9 ani şi jumătate începeau să o doară mâinile şi la un moment dat mergea doar pe vârfuri şi nu mai avea echilibru, iar dacă stătea mult jos nu se mai putea ridica decât prin căţărare. Venea acasă şi îmi spunea: <>".
Trage puţin aer în piept, pentru ca mai apoi să ofteze.
Şi continuă, totuşi, să vorbescă cu mândrie despre fetiţa ei: "am fost la Cluj, la Târgu Mureş, într-un final ajungând la Bucureşti. Au diagnosticat-o ca având distrofie, dar nici unul dintre medici nu ştia ce fel de distrofie, însă totuşi, doctorul Brunei a concluzionat ca fiind distrofie musculară."
Şi....s-a privit cu atenţie asupra cazului ei. Tot atunci a apărut şi o speranţă care şi astăzi pâlpâie în sufletul copilei şi mai mult a mamei: Fundaţia de Caritate şi Întrajutorare "Ana" Suceava, prin vicepreşedinta filialei Baia-Mare şi coordonatoarea punctului de lucru Bistriţa, Hermina Băbaş, care a început să se preocupe de cazul Alexandrei. În acest context, doctorul Brunei a găsit o soluţie- operaţia cu laser. Iar luna noiembrie a anului 2006 a fost pentru Alexandra punctul care urma să-i schimbe viaţa.
O privesc de aproape.
Părul puţin ciufulit de culoare şaten, iar ochii de un căprui închis îmi dezvăluie că are totuşi o prietenă "cea mai bună, Elena, mai mare decât mine". Îi place să se joace pe calculator, să asculte muzică, să citescă, dar mai ales să studieze engleza.
Şi o privesc de departe...şi mai departe o văd pe mama ei, de data aceasta având o privire gravă însă menţionându-se încrezătoare. "Mi-au spus că i-au gasit o pată neagră la bazin şi din cauza aceasta nu poate merge. Totuşi am făcut cum am putut şi am dus-o la operaţie, operaţie la care am fost de asemenea sprijinită de Fundaţia de Caritate şi Întrajutorare "Ana" care este ca o familie pentru mine şi fetiţele mele, pentru că tatăl ei, care a plecat în Italia, nu a contribuit cu nimic. Zicea că şi el trebuie să trăiască, că o duce greu acolo, dar copilul lui?! Nu trebuie să mănânce sau să trăiască mai uşor? În fine. Am reuşit să adun banii şi am acceptat să facem operaţia. Totul a costat în jur de 50 milioane de lei".
Au trăit emoţiile, însă ce nu face o mamă pentru copilul ei?...
Acum trebuie să urmeze un program de recuperare (la Vâlcele, la Techirghiol). Merge din 2 în 2 săptămâni la Bucureşti pentru a face gimnastică. Are nevoie de un corset, proteză, ghete (care se pare că le va avea prin sprijinul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate). Acum, aşteptarea din urmă e mai grea decât cea dintâi. Cuvântul "recuperare" pare a fi...ceva.
Îndrăznesc să o privesc o dată, iar ea...îmi zâmbeşte!
Impresionant cum un copil e nevoit la vârsta de 13 ani să privească totul cu mai mare maturitate decât cei de vârsta ei. Dar se luptă, şi chiar dacă poate acum nu îşi ridică mâinile mai sus de cot şi pare a fi ceva pierdut, cheile "războiului" şi secretul recuperării stau în ambiţia ei şi în măiestria specialiştilor.